Povestea apelor termale din Castrocaro: plăcere, vindecare și well-being pentru corp și spirit

Ulisse Tramonti - Arhitect și profesor de design arhitectural la Universitatea din Florența

Povestea apelor termale Castrocaro începe la finalul anilor 1830, cu o sancțiune penală pentru un transport ilegal de apă sărată, furată dintr-un izvor din valea Rupe de’ Cozzi de colonistul Antonio Samorì. Apa, ce conținea clorură de sodiu, iodură și bromură, a devenit celebră după ce l-a vindecat pe Adolfo Targioni Tozzetti, un „tânăr cu speranțe mari” și nepotul unui Antonio mai faimos, ofițer în districtul Rocca San Casciano, iar în 1841 a „vindecat-o miraculos” pe Marchiza Caterina Martelli, doamnă la Curtea Marelui Ducat al Florenței.

În 1851, la Palazzo Guarini, Contele Antonio Marescotti, cu ajutorul notabilului Carlo Frassineti, a deschis „Stabilimento Balneario delle Sorelle Liverini”, un ansamblu de băi cu camere speciale cu căzi de marmură, echipate cu tot confortul necesar îmbăierii. În a doua jumătate a secolului XIX, Castrocaro, la fel ca restul Europei Centrale, a fost martorul așa-numitului Război al Fântânilor, o competiție acerbă între proprietarii diferitelor izvoare. Un protagonist important a fost Aristide Conti, care avea treizeci de ani în 1871, când a deschis acasă o mică locație, pe care a extins-o și îmbunătățit-o în 1874, cu căzi de travertin, dușuri verticale și orizontale și camere pentru amuzament și lectură, plus cafenea și restaurant. În 1887, Conti a achiziționat ferma „il Ponte”, unde a deschis o nouă locație și a început să creeze ceea ce urma să devină unul dintre cele mai faimoase parcuri termale ale Italiei. Succesul de durată al afacerii sale a fost asigurat de o clientelă selectă, care nu aprecia doar calitățile apei, ci și liniștea „virgiliană” a parcului, gândit ca un element esențial pentru clienți, care făceau plimbări în cadrul curelor și beneficiau de spații de destindere, într-un soi de terapie a liniștii. 

Căutarea continuă pentru izvoare noi a dus, în 1924, la descoperirea unei ape sulfuroase în cadrul parcului, cu conținut de clorură de sodiu și iodură, protejată prin construirea unui mic templu inspirat de stilul antic grecesc, cu coloane din terrazzo și capiteluri de compozit, lucrate la celebra fabrică de artă ceramică Focaccia & Melandri din Faenza. În interior, un dosal cu glazură ceramică acoperă un soi de arcosolium din care izvorul binefăcător curge și unde fiecare nuanță de albastru, verde și auriu se combină sofisticat. Pentru a pune în valoare acest mic templu, descris ca „Pompeian”, s-au creat elemente de peisagistică, de exemplu o scară ce leagă cele două terase, din păcate acum demolată, și o serie de statui, mese și bănci desenate de Giuseppe Casalini.

În 1936, dificultățile financiare ale moștenitorilor Conti au servit ca pretext pentru a adăuga Terme di Castrocaro la companiile administrate de patrimoniul național. Astfel, s-a îndeplinit un vis avut încă din 1925 de familia Mussolini – în special de Arnaldo, care iubea Castrocaro pentru apele sale dar și pentru locurile care i-au inspirat miturile originare fratelui său mai faimos. În 1937, entuziasmul pentru cucerirea coloniilor și proclamarea Imperiului Italian s-a manifestat și în infrastructură, iar în regiunea Romagna într-un proiect de autostradă între Forlì și mare (niciodată realizat), menit să atragă numeroși turiști străini pe Coasta Adriatică, la centrele artistice și SPAurile din zona Forlì, ca orașul din vârful dealului Bertinoro, castelul Rocca delle Caminate, Terme di Castrocaro și izvoarele termale romane din Fratta.

Pavilionul Festivalurilor (Padiglione delle Feste) a fost prima construcție realizată „de o voință de sus”, ca un impuls pentru dezvoltarea resortului de SPA, proiectată de inginerul Diego Corsani de la Biroul Central de Proiectare a Statului și reinventată artistic prin minunatul stil Art Deco, prin forța expresivă a lui Tito Chini, director al fabricii de ceramică Fornaci Chini din Borgo San Lorenzo și adevăratul designer al imaginii întregului complex.

Pavilionul a fost conceput ca un spațiu viu, explozie de lumină și culoare, distins prin transparențele continue accentuate de textura luxuriantă verde a parcului din jur. Aceste spații simple și stereotipale sunt înfrumusețate de folosirea cu măiestrie a materialelor naturale: teracotă, marmură neagră, travertin și ceramică iridescentă care, cu un puternic simț decorativ, învăluie clădirea cu un motiv de valuri stilizate. Textura e dominată de culori puternice, ca albastrul, roșul, verdele, ocrul, asociate cu celebrul luciu metalic al Fornaci Chini, alternând motivele magice ale delfinului și cornului abundenței în variații infinite de tonuri. La exterior, în lateralele intrării și încadrate de două nișe, se află două fântâni de marmură verde, încoronate de cinci elemente de dimensiune descrescătoare, cu formele tipice ale capitelurilor egiptene în formă de papirus. Explozia de  lumină din lobby pune în valoare motivul cercului, ce se continuă în designul tavanului. Panoul grandios circular de pe pardoseală, în care culorile sporesc în intensitate, este separat în patru părți, fiecare secțiune ilustrând un galion național cu toate pânzele sus, sub un cer înstelat turcoaz. La intrarea în sala de bal, două coridoare mici, simetrice, găzduiesc două casete prețioase, încadrate de pereți aurii decorați cu motive florale, porumbei, delfini și miraculosul corn al abundenței. 

Salonul este iluminat prin luminatoare decorate și corpuri de cristal suspendate, produse de firma Venini din Murano, ce a creat și marile candelabre de cristal în formă de pălării de cardinal răsturnate și aplicele opalescente-perlate în formă de scoică, evidențiate prin valuri sinuoase turcoaz. Din galeria de la primul nivel, se deschid zece casete, decorate de panouri lăcuite cu vopsea argintie, compunând o temă decorativă inspirată de ciclul anotimpurilor. Sala de jocuri, care închide suita încăperilor de relaxare și divertisment, este decorată pe trei dintre pereți cu panouri care celebrează cărțile de joc, în diferite variații decorative. Din coridoarele laterale, uși mari colorate în turcoaz se deschid către sala mare și sunt decorate cu motivele apotropaice ale crenguțelor de rodie și cornului abundenței, din care descinde un fir de apă, cu valuri ondulate ce se întind către delfini. Pavilionul a fost inaugurat fără să fie terminat în septembrie 1938 de Prințul Umberto de Savoy. La 1 iunie 1938, s-a deschis o nouă baie publică, anexată la structura preexistentă a Băilor, proiectată de Biroul de Evaluare a Proprietăților din Forlì, sub coordonarea inginerului Rosario Pappalardo, dar din nou cu contribuția arhitecturală și decorativă a lui Tito Chini. Zece metope mari din teracotă, cinci pe fiecare parte, cu inserții de email albastru înfățișând temele amforei din care curge apa benefică, scoici și acvarii, subliniază armonia spațială a pronaosului monumental care, prin trei deschideri ample, conduc spre un lobby impresionant, conceput ca un spațiu de oprire cu volum dublu, realizat de Chini în cele mai minuțioase detalii. 

Benito Mussolini a fost cel care, în 1939, după o vizită în zonele finalizate ale noului complex SPA, a decis să dubleze suprafața parcului și să transforme vechea pensiune într-un Grand Hotel de lux. Proiectul a fost încredințat inginerului Pappalardo, cu supervizarea lui Chini, care, din noiembrie 1939, a primit titlul de „Consultant Artistic al Biroului de Evaluare a Proprietăților din Forlì” și a realizat importante modificări compoziționale, ca înălțarea părții centrale a clădirii cu un etaj, crearea unei terase cu priveliște spre parc, a unui turn de apă și a unei noi intrări la intersecția dintre Via Nazionale și Via Conti. Când lucrările s-au stopat în 1943, doar carcasa exterioară a clădirii, camerele de la parter solicitate de regim și câteva dormitoare funcționale erau pe poziții, iar finalizarea lucrărilor a avut loc doar după Război.