Padiglione delle Feste din Castrocaro Terme: arhitectura Art Deco întruchipând „Genius Loci”

Gianfranco Brunelli - Director al Expozițiilor Centrale la Fundația Cassa dei Risparmi din Forlì

Un stil, o atmosferă și un limbaj ce disting operele artistice italiene și europene din anii '20 și '30. Definiția generalizată a Art Decoului corespunde unui stil de viață eclectic, elegant și internațional. Această mișcare își datorează succesul unei perioade de căutare a luxului și a plăcerii de a trăi, extrem de intensă în efemeritatea ei, promovată de burghezia europeană după dizolvarea, în timpul Primului Război Mondial, ultimelor mituri ale secolului XIX legate de realitatea industrială și procesele de producție. Anii ’20 ai burgheziei internaționale au fost efervescenți și nestăpâniți.  Inițial, a fost un stil care a continuat, apoi a transcens și, în final, s-a opus Stilului Art Nouveau (Liberty), predecesorul său cronologic. Diferența dintre idealismul Art Nouveau și raționalismul Art Deco este substanțială. Însăși ideea modernității, a producției industriale de obiecte de artă și chiar conceptul frumuseții în viața de zi cu zi s-au schimbat radical. Transcenderea unor linii sinuoase, curbe și asimetrice, asociate cu un simbolism conceptual ce a căutat legile fundamentale ale universului în natura plantelor și a animalelor, a dat naștere unui nou limbaj artistic. Forța vitală a avangardiștilor istoriei și revoluția industrială au înlocuit mitul naturii cu spiritul mașinilor, geometria motoarelor, volumele zgârie-norilor și luminile artificiale ale orașului.

Art Deco a fost un stil al cinemaurilor, gărilor, teatrelor, vapoarelor, clădirilor publice și marilor reședințe burgheze. Mai presus de orice, a fost o formulă stilistică ușor recognoscibilă care, în anii ’20 și începutul anilor ’30, a influențat pe planuri variate toată producția de artă decorativă, de la mobilier la ceramică, de la sticlă la fier forjat și modă, dar și forma automobilelor, reclamele, sculpturile și picturile în scopuri decorative. Motivele din spatele acestui nou stil de expresie stilistică rezidă în diferitele mișcări ale avangardelor (Secesiunile Central Europene, Cubismul și Fauvismul) ce au implicat artiști ca Picasso, Matisse, Lhote și Schad, în timp ce jucătorii internaționali incudeau nume ca Ruhlmann, Lalique, Brandt, Dupas și Cartier, dar și portretele aristocratice ale Tamarei de Lempicka și sculpturile lui Chiparus, ce au ilustrat-o și pe legendara dansatoare Isadora Duncan.

Fenomenul Art Deco s-a manifestat cu o forță explozivă în anii ’20 și ’30 în piesele de mobilier, ceramică, sticlă, obiecte de metal, materiale, bronzuri, stucaturi, bijuterii, argintărie și haine, personificând vigoarea producției artizanale și proto-industriale și contribuind la nașterea faimosului design și producției italiene. Cererea unei piețe cu un apetit tot mai mare pentru noutate și, simultan, nostalgia față de tradiția artizanatului italian, au declanșat o explozie în adevăratul sens al cuvântului, în anii ’20, a unei producții extraordinare de obiecte și forme decorative: de la corpurile de iluminat ale lui Martinuzzi, Venini și FontanaArte a lui Pietro Chiesala la ceramica lui Gio Ponti, Giovanni Gariboldi și Guido Andloviz; de la sculpturile lui Adolfo Wildt, Arturo Martini și Libero Andreotti la figurinele lui Lenci sau originalele sculpturi ale lui Sirio Tofanari; de la bijuteria bizantină a lui Ravasco la argintăria lui Finzi; de la mobilierul lui Buzzi, Ponti, Lancia și Portaluppi la mătăsurile fine ale lui Ravasi, Ratti și Fortuny și tapiseriile lui Depero.

De vreme ce s-a creat un apetit și un stil de viață, influențele s-au resimțit pe deplin și în cinema, teatru, literatură, reviste, modă și muzică. De la Hollywood (cu musicalurile lui Lloyd Bacon, dive ca Greta Garbo și Marlene Dietrich și staruri ca Rodolfo Valentino) la paginile de neuitat ale Marelui Gatsby (1925) scris de Francis Scott Fitzgerald și opere scrise de Agatha Christie, Gabriele D’Annunzio, Italo Svevo și Moravia. Arhitectura a avut un rol major. Într-adevăr, Deco traversează multiple categorii și e ușor de identificat în alegerile soluțiilor decorative, care au creat un imaginariu de forme grafice specifice iconologiei sale, după cum le-a definit Irene de Guttry. O înclinație spre modernitate. La începutul anilor 1920, tendința spre un eclectism istoricist încă domina atât în construcțiile publice cât și în cele private și, ca reacție la atât de multe turbulențe depășite, s-a născut drept contrapunct nevoia de ordine, manifestată printr-o întoarcere la Clasicism, nu ca nostalgie sau aducere aminte, ci mai degrabă ca nouă modernitate. Clasicismul oferea un repertoriu decorativ și o disciplină a formelor spațiale, deschizând drumul spre o nouă transpunere artistică.

Castrocaro, complexul SPA, Grand Hotelul și, mai ales, minunatul compendiu reprezentat de Padiglione delle Feste e dei Divertimenti (Pavilionul festivităților și divertismentului) sunt un exemplu prețios de sinteză a unui climat național mai amplu care, la acel moment (1937-1938), se îndrepta în viteză spre monumentalism. În planurile sale, inginerul Diego Corsani a conceput Pavilionul ca spațiu continuu, a cărui intensitate de lumină și culoare urma să reflecte bogăția naturii înconjurătoare a parcului. Designul își datorează însă calitatea inovației contribuției lui Tito Chini și simțului său sofisticat pentru arhitectură și decorație. Volumele simple și lineare sunt marcate de folosirea desăvârșită a materialelor, noi și vechi: teracotă, marmură neagră, travertin, sticlă și ceramică. Un monument al vieții și dedicat vieții, a cărui inimă putea bate ziua și noaptea: în timpul zilei, liniștea aparte și referințele decorative atât de specifice ca formă și materiale, când simplificate, când cu tonuri intense, materializate în linii unduitoare și fântâni curgătoare, și viața intensă de noapte cu dansuri, spectacole de teatru, jocuri și iubire.

Padiglione delle Feste, inaugurat (deși neterminat) în septembrie 1938 în prezența Prințului Umberto de Savoy dar nu a lui Tito Chino, oferă un spectacol rafinat și în interior, prin succesiunea de încăperi, fiecare cu o tematică diferită și fiecare distingându-se prin elemente decorative specifice, de la marele mozaic din lobby la ceramica și ferestrele din sala de bal, frescele din camerele de citit și fumat și ciclul anotimpurilor din sala de jocuri.  Toată arta sa decorativă se îmbină într-un efect festiv și efervescent. O moștenire artistică ce constituie, fără dispută, una dintre cele mai grandioase expresii italiene ale culturii Art Deco.